Fiecare  dintre noi are câte un centru de interes, cu toate că nu recunoaştem  efectele autoprezente ale acestui centru asupra tuturor aspectelor vieţii noastre.

            O să trec în revistă câteva centre sau paradigme centrale tipice, pentru o mai bună înţelegere a modului cum ele ne determină întreaga viaţă.

            CENTRAREA PE PARTENER. Dintre toate relaţiile umane, mariajul poate fi legătura cea mai intimă, cea mai împlinită, cea mai durabilă  - o cale de creştere şi evoluţie individuală. A fi centrat pe soţ sau pe soţie pare un lucru firesc şi adecvat.

            Însă există multe cupluri maritale ale căror relaţii sunt profund perturbate. Şi putem detecta un fir roşu străbătând aproape toate legăturile centrate pe partener : o puternică dependenţă afectivă.

            Dacă simţul valorii noastre personale – în plan afectiv – derivă din statutul marital, devenim extrem de dependenţi de acest tip de realitate. Devenim vulnerabili faţă de sentimentele, toanele, comportamentul şi felul de a ne trata  ale partenerului – sau de oricare alt eveniment exterior cu răsunet asupra acestei relaţii, cum ar fi naşterea unui copil, rudele partenerului, eşecuri financiare, succese sociale etc.

            Odată cu creşterea responsabilităţii şi a stress-ului în căsnicie, avem tendinţa de a reedita scenariile învăţate în copilărie şi adolescenţă. La fel procedează şi partenerul. De obicei, aceste scenarii nu se aseamănă.  Ies la iveală modalităţi diferite în tratarea problemelor financiare, a  disciplinei copiilor sau relaţiile cu rudele. Când aceste tendinţe, cu adânci rădăcini în trecut, se împletesc cu dependenţa afectivă, relaţia centrată pe partener dezvăluie profunda vulnerabilitate.

            Când există o dependenţă sentimentală faţă de persoana cu care  intrăm în conflict, nevoia ce ne leagă de ea şi conflictul se cuplează. Rezultă manifestări paroxistice de dragoste alternând cu ură, tendinţe de atac sau retragere, agresări, amărăciuni, resentimente sau o rivalitate rece. În aceste cazuri, se întâmplă să regresăm şi mai mult spre impulsuri şi deprinderi de fond; în efortul de a ne apăra şi justifica ieşirile, ne atacăm partenerul.

            Ori de câte ori ne simţim vulnerabili, încercăm, printr-un reflex inevitabil, să ne apărăm de viitoare atacuri. Recurgem la sarcasm, la ironie muşcătoare, la criticism – sau la orice altă tactică ce ne-ar putea proteja fragilitatea interioară. Fiecare dintre parteneri aşteaptă ca celălalt să facă primul pas spre reconciliere – doar pentru a se simţi, în lipsa lui, dezamăgit, dar şi îndreptăţit în acuzaţiile formulate.

            Putem spune  că într-o asemenea relaţie lucrurile par să decurgă perfect, dar securitatea este doar aparentă. Orientarea interioară se supune emoţiei de moment. Înţelegerea şi puterea de acţiune se pierd în jocul contradictoriu al reacţiilor negative.

            CENTRAREA  PE  FAMILIE. Acest centru , aparent la fel de firesc, la fel de potrivit, domeniu al concentrării şi investiţiilor profunde, oferă prilejuri majore de legături sincere, de iubire autentică, de dăruire – de tot ce poate da valoare vieţii. Dar când devine focarul tuturor disponibilităţilor distruge – ironie! – chiar elementele indispensabile unei relaţii împlinite.

            Persoanele centrate pe familie îşi găsesc securitatea sau simţul valorii personale în tradiţia şi cultura familială sau în reputaţia ei. În consecinţă, devin vulnerabile faţă de orice modificări intervenind în acea tradiţie şi cultură sau de influenţele ce i-ar putea afecta notorietatea.

            Părinţii centraţi pe familie ce nu au libertate afectivă, nu au nici puterea de a-şi creşte copiii în vederea unei împliniri finale. Dacă siguranţa lor îşi are razemul în familie, nevoia de a fi „ populari ” în ochii copiilor poate cântări mai greu decât investiţiile pe termen lung necesare creşterii şi dezvoltării lor. Sau se concentrează exclusiv pe ceea ce ei consideră a fi un comportament corect şi adecvat momentului. Siguranţa lor li se pare în primejdie ori de câte ori conduita copiilor e necorespunzătoare. Se irită, cedând emoţiilor clipei, reacţionând necontrolat la contrarietatea prezentă, în loc să aibă în vedere condiţiile evoluţiei treptate a copiilor. Ţipă sau zbiară, pierd simţul măsurii, pot aplica pedepse arbitrare din simplă nervozitate. Iubirea lor e condiţionată, creând copiilor o dependenţă emoţională sau , dimpotrivă, provocând reacţii de protest şi rebeliune.

CENTRAREA  PE  BANI. Un focar de preocupări – logic şi curent în viaţa multor oameni – este cel legat de câştig. În orice domeniu al vieţii, securitatea economică stă la baza posibilităţii de a acţiona. În ierarhia necesităţilor, supravieţuirea fizică  şi financiară ocupă primul loc. Celelalte trebuinţe nici nu se pot manifesta până ce această nevoie fundamentală nu este satisfăcută, cel puţin minimal.

Mulţi dintre noi se confruntă cu griji financiare. Situaţia noastră economică e permanent supusă atâtor forţe şi presiuni directe şi indirecte care o periclitează subteran sau chiar o dezechilibrează, încât uneori aceste griji nici nu urcă la nivelul conştiinţei.

Impulsul de „ a face bani  ” poate avea raţiuni nobile, ca de exemplu dorinţa de a asigura bunăstarea familiei . Lucrul e firesc şi fără îndoială important. Însă a  situa această preocupare  în centrul existenţei duce un timp la propria ei degradare.

Există patru factori-suport ai vieţii – siguranţa, orientarea interioară, înţelegerea şi puterea de acţiune. Dacă siguranţa mea se bazează pe serviciul meu, pe veniturile sau bunurile mele, aceste baze economice fiind supuse în mod naturalunei mulţimi de factori, mă simt neliniştit, anxios, adopt o atitudine defensivă faţă de orice le-ar putea afecta. Când simţul valorii mele personale provine din averea  ce o deţin, sunt vulnerabil faţă de tot ce o poate influenţa. Însă munca şi banii, nici înţelegere, nici o orientare interioară- cel mult un anumit grad de putere şi siguranţă. E suficient să intervină o criză existenţială în viaţa mea sau a unei fiinţe iubite pentru a pune în evidenţă limitele unei centrări pe câştiguri financiare. În consecinţă, persoanele centrate pe câştig marginalizează adesea interesele familiale sau alte priorităţi, în ideea că ceilalţi vor înţelege primatul cerinţelor economice.

CENTRAREA  PE  MUNCĂ. Persoanele centrate pe muncă pot deveni  „ maniaci ai muncii ”, dedicându-i-se total în dauna sănătăţii, a relaţiilor şi a celorlalte aspecte ale vieţii. Identitatea lor de bază derivă din profesiunea pe care o exercită:  ” Sunt medic – ”Sunt actor ”, şi fiind strict dependent de activitate, siguranţa lor e vulnerabilă faţă de orice ar putea-o periclita. Orientarea lor interioară se limiteazî la cerinţele profesionale. Înţelegerea şi puterea lor sunt restrânse la câmpul de activitate, dar în rest se dovedesc lipsiţi de eficienţă, dacă nu chiar inapţi.

CENTRAREA  PE  BISERICĂ. Oricine este serios implicat într-o relaţie cu biserica  va recunoaşte că a merge regulat la slujbele religioase nu presupune nicidecum o trăire spirituală adevărată. Sunt destui  cei atât de intens preocupaţi de frecventarea serviciilor divine şi de activităţile colaterale în cadrul bisericii încât devin nepăsători la nevoile oamenilor din jur, trăind în directă contradicţie cu perceptele pe care le profesează. Alţii, care nu asistă regulat sau chiar deloc la liturghii, gândesc şi se poartă într-un mod mult mai apropiat de principiile eticii iudeo-creştine. Poţi trăi activ în cadrul activităţilor bisericeşti şi total inactiv în spiritul Evangheliei!

Într-o viaţă al cărei centru este biserica  ( în sensul negativ al cuvântului ), imaginea socială,  ” faţada  ”, poate deveni preocuparea dominantă a unei persoane, întreţinându-i o atitudine ipocrită care-i subminează siguranţa de sine  şi valoarea intrinsecă. Orientarea ei interioară derivă din conştiinţa socială, şi tinde să eticheteze pe ceilalţi într-un mod cu totul artificial, calificându-i drept  „ activi ”, „ inactivi ”,  „ liberali ”,  „ drepcredincioşi ” sau „ conservatori ”.

Biserica fiind o organizaţie instituţională, operând cu tactici şi strategii, programe, practici şi personal, nu poate acorda nimănui, prin ea însăşi, o siguranţă profundă, durabilă, nici simţul valorii intime.Acestea derivă numai dintr-o existenţă trăită în conformitate cu principiile predicate în biserică. Însă organizaţia, ca atare, nu le poate asigura.

Nici sentimentul de unei îndrumări permanente nu poate izvorî dinăuntrul bisericii. Oamenii centraţi pe biserică trăiesc o viaţă compartimentată, gândind, simţind şi acţionând într-un anumit fel în ziua pe care o sărbătoresc şi cu totul altfel în celelalte zile ale săptămânii. O aseamenea lipsă de unitate şi integritate reprezintă o ameninţare suplimentară pentru siguranţa de sine, mărind nevoia de autojustifiacare şi de clasificare a semenilor.

A vedea în biserică un scop în sine, în locul unui mijloc de acces la spiritualitate, subminează înţelegerea şi echilibrul interior ale individului. Biserica pretinde să-i înveţe pe oameni care este adevărata sursă  a puterii, dar nu se identifică cu acea putere. Se prezintă doar ca un vehicul prin care puterea divină poate pătrunde în natura umană.